Prin 2023 treceam printr-o perioadă mai dificilă și simțeam că nu îmi mai pot face ordine în gânduri. Aveam o idee pe care o rumegam exact așa cum aș desface straturile unei cepe, însă fără să ajung la vreun mijloc unic, o concluzie. Două minute mai târziu, uitam de unde plecase șirul ideii. Atunci primisem sfatul de a-mi nota cugetările astea undeva, de preferat pe hârtie. Nu știu ce fel de analogie să folosesc să îți pot exprima cringe-ul pe care l-am simțit până și la imaginea mentală ca eu să scriu ceva de mână, cu atât mai puțin să îmi expun în scris intimitatea colțurilor minții mele.

Asta are mult de-a face cu faptul că, atunci când eram mică și erau la modă oracolele, jurnalele cu cheiță sau schimbul de bilețele mai mult sau mai puțin deocheate, a existat mereu cineva care să îmi invadeze spațiul privat și să le citească. Exact această invazie a propriei intimități m-a învățat să nu las să existe nicio dovadă fizică a durerilor, pasiunilor sau visurilor mele. Însă acum, 15-20 de ani mai târziu, nu doar că am lucrat la mine să nu îmi mai fie atât de rușine de părțile din mine la care muncesc, dar mi-am creat singură un cerc de siguranță format din persoane dragi, care oricum știu deja de umbrele mele și nu ar recurge la intruziuni.

Când am înțeles și integrat informația asta, am început puțin câte puțin să îmi notez situații concrete în care mă simțeam rușinată, mințită, că sunt într-o constantă luptă de putere, că mă pierd pe mine (așa cum mă știam eu atunci). Din momentul în care am simțit puterea cuvântului scris pe coala albă — adică nu mai era doar un gând undeva în neant —, mi-a fost mult mai ușor să mă înțeleg, să îmi pot explica dintr-o zonă responsabilă cum contribui și eu la unele scenarii și finalmente, să ajung singură la miezul cepei.

Ulterior, am încercat să integrez constant scrisul, însă îmi venea la îndemână și îmi aminteam doar în momentele dureroase, rareori în cele fericite, niciodată în cele neutre, de zi cu zi. Însă cred că m-a ajutat mult că o făceam cât de cât constant, pentru că mai apoi curiozitatea mea a înflorit — suprapunere temporală cu miezul acelei cepe, care era de fapt putred — și mi-am dorit să scriu mai bine. Așadar, m-am înscris la cursul de scris al Oxanei și, din acel punct, simt că am început să scriu de drag, orice îmi trece prin minte. Acum scriu aproape zilnic câte ceva, sunt mai atentă atunci când citesc, îmi subliniez pasaje frumoase din cărți și consum mai multă artă. Iar azi vreau să îți spun despre câteva dintre roadele pe care le adun după aproximativ un an de scris constant și ce mă ține să merg mai departe.

Scrisul e o reflecție a punctului în care mă aflu

Poate și tu faci poze în anumite situații, ca să îți reamintești oricând unde erai, cu cine, ce miros era în aer și cum îți pulsa inima. Exact așa e scrisul pentru mine, un proces în care chiar sper ca peste câțiva ani să mă uit în spate și să realizez că am trecut peste un anumit hop, că poate progresez în felul în care mă exprim sau pur și simplu pentru a-mi aminti ceva concret.

Vreau să trăiesc mult

Și vreau să îmi amintesc cât mai multe din ce se întâmplă chiar azi! E reconfortant pentru mine să știu că peste ani și ani mă voi putea întoarce la ce scriu acum și să îmi amintesc cum se simte viața în acest moment. Sper ca atunci să mă simt recunoscătoare pentru clipele astea în care îmi iau timp să mă opresc din ritmul alert al zilei și să fiu atentă la ce îmi trece prin minte.

Exprim mai ușor ce simt (în sfârșit…)

Deseori simțeam în minte o ceață groasă, care nu mă lăsa să îmi aleg cuvintele potrivite pentru a exprima starea în care mă aflam. Și fix așa începeam și propozițiile scrise: „eu nu înțeleg cum naiba nu știu ce simt, nu e ca și cum nu recunosc emoția asta, dar mă copleșește într-atât, încât îmi bate inima mai tare numai când stau să mă gândesc la asta”. Iar apoi, după câteva paragrafe de revărsări, puteam să zic că sunt furioasă, dezamăgită, debusolată. Aici contează, cred eu, și cititul, mai ales acele cărți cu care rezonez din punct de vedere al trăirilor emoționale. Da, vreau cartea aia care îmi rupe sufletul în bucățele, alta care mi-l repară și o a treia care îmi arată că viața constă în lucruri mici, dar constante.

Vrei să publici ce scrii și îți e teamă?

Ai mereu posibilitatea să postezi fără să îți publici numele sau fața, însă eu te încurajez să împărtășești gândurile care îți sunt confortabile; nu știi niciodată cine rezonează fix cu vocea ta. Mi se pare ironic și amuzant cum avem joburi serioase și ne prefacem că nu ne pasă, apoi avem pasiuni și ne e teamă că părem disperați când le promovăm. Depunem munca, dar nu postăm, că cine știe ce zice lumea. Nu vrem să se vadă că învățăm și suntem într-un proces, dar ne bucurăm de rezultatul final. Înțelegi unde bat.

Viața e deja suficient de interesantă

Unii spun că suntem prea mult online, eu aș zice că ne comparăm prea des cu ce vedem în online. Dacă simți că viața ta nu e suficient de bună încât să scrii despre ea, eu sunt aici să îți spun că fix faptul că nu e specială va face ca unii să rezoneze cu tine. Nu e nevoie să fi făcut lucruri extraordinare pentru ca o persoană, undeva în lumea asta, să se simtă mai puțin singură atunci când vede că și altcineva înțelege.

Ce mi se pare interesant și nu știu 100% dacă are sau nu legătură cu scrisul este faptul că, într-o zi obișnuită, mă trezesc de nicăieri cu o amintire la care nu m-am gândit de foarte mult timp. De exemplu, mi-am amintit cum în liceu, la orele de engleză, aveam săptămânal de scris eseuri argumentative, unde eram punctată nu doar pentru structura lor, ci și pentru alegerea anumitor cuvinte, rich words se numeau. Sau în facultate, materia care m-a atras cel mai mult a fost copywriting-ul. Am avut o perioadă scurtă în care am scris materiale de publicitate și articole, dar uite cum timpul le-a șters din amintirile mele. Îmi dau seama acum că scrisul a făcut de mult parte din identitatea mea, doar că, pentru mulți ani la rând, am ales (semi)conștient, să nu mai am încredere în vocea mea interioară.

În final, cred că scrisul mi-a oferit o modalitate prin care să fiu mai prezentă și mai interesată de viața care oricum mi se întâmplă și trece, doar că acum simt că mă bucur mai mult de călătorie.

Dacă aveai nevoie de o încurajare pentru a așterne pe hârtie sau în notes gândurile tale zilnice, sunt aici pentru tine! Fă-o doar pentru tine sau, de ce nu, do it for the plot.

Spune-mi mai jos ce te ține în loc să faci din scris o practică regulată sau ce ai adăuga în lista beneficiilor :)

Îți mulțumesc că ai citit până la final, ne auzim la următorul articol!

Alexandra de pe plopilor13

De data aceasta îți povestesc despre: idei inedite de cadouri pentru cei dragi (pentru orice ocazie); o listă de muzee și expoziții mai puțin cunoscute; câteva site-uri interesante pe care le-am găsit și care sigur îți vor aprinde curiozitatea; o selecție de filme care te vor impresiona prin imagine și coloană sonoră. De asemenea, observ tot mai des în jurul meu oameni care își doresc să introducă practica scrisului în viața de zi cu zi, dar nu știu de unde să înceapă. Așa că îți las la final câteva întrebări cu care poți începe, vezi cu care dintre ele rezonezi și care îți fac rotițele minții să se învârtă.

Aceste articole sunt special scrise pentru aceia dintre voi care ați ales să mă sprijiniți prin abonamentul plătit. Pentru pachetul lunar de 5 EUR, primești întreaga arhivă, alături de toate ideile care urmează pentru plopilor13. Și eterna mea recunoștință, desigur!

Read more

Există idei pe care le port cu mine ani la rând fără să le pun vreodată sub semnul întrebării. Una dintre acestea a fost convingerea că procrastinarea este, în esență, o formă de lene. În mintea mea de acum câțiva ani, oamenii productivi acționează, iar cei care procrastinează freacă menta, simplu. Dacă mă trezeam că amân un proiect, un mail, orice fel de sarcină, concluzia era clară: nu eram suficient de disciplinată. Îmi spuneam mereu că, dacă îmi doresc cu adevărat să fac acel lucru, m-aș așeza pur și simplu la birou și l-aș termina.

Apoi, într-o frumoasă zi în care aveam impresia că oricum nu prea mai am despre ce să vorbesc cu Paula (terapeuta mea), ea s-a hotărât că e un moment oportun să adresăm acest subiect - are ea talentul ăsta să îmi dea lumea peste cap, în timp ce eu îmi zic în minte “bine că ești tu deșteaptă…”. Lăsând gluma la o parte, Paula chiar are un radar de detecție pentru când anume e bine să deschidă anumite subiecte și parcă simte când pot să duc și când nu. E și ea pe substack, o găsiți aici.

Așa am înțeles că, în cazul meu, procrastinarea nu era expresia lenei, ci consecința unui mecanism mult mai subtil, dar totuși mai greu de ignorat: perfecționismul. Această descoperire mi-a schimbat complet perspectiva asupra felului în care lucrez, asupra relației mele cu performanța și chiar asupra modului în care mă raportez la propriile greșeli.

Perfecționismul îmi transformă orice sarcină într-un test al propriei valori.

Cum adică “lasă că e bine și așa”??? De fapt, era vorba despre “e suficient de bine pentru moment”, dar înțelegeți cum traduc eu uneori. Dorința mea de a avea standarde ridicate poate fi sănătoasă și chiar benefică. De asta sunt și mândră de multe lucruri pe care le-am realizat și de aceea îmi e greu să accept că niciodată nu voi putea face acel ceva perfect. Problema apare atunci când valoarea mea personală ajunge să depindă exclusiv de calitatea rezultatului. În acel moment, orice proiect încetează să mai fie pentru mine doar un proiect și devine o demonstrație a competenței, inteligenței sau profesionalismului meu. Miza crește atât de mult, încât simplul act de a începe devine înfricoșător. Astăzi încerc să privesc lucrurile diferit. Un proiect care necesită modificări nu mă definește. O prezentare care poate fi îmbunătățită nu spune nimic despre valoarea mea umană. Ea spune doar că sunt un om aflat într-un proces continuu de învățare.

Mi-a luat cam un an de gânduri și dezbateri dacă să încep sau nu un book club. În tot acel timp, am întors pe toate părțile task-urile pe care mi le-am atribuit: fă branding, gândește o strategie de postări, cu cât timp înainte îl anunț, cum decidem ce carte citim, etc. Am făcut tot ce știam eu mai bine și în momentul în care i-am dat drumul, într-o oră erau peste 15 oameni înscriși și a trebuit să opresc formularul. Lecția mea atunci a fost să fac cât de bine pot, dar să fiu conștientă că nu pot controla toate aspectele și că e mai important să fiu flexibilă și spontană - și bineînțeles, să mai deleg din task-uri :) și pentru că vorbim despre control…

Perfecționismul mi-a promis iluzia controlului absolut

Sau cu alte cuvinte:

• dacă iau în calcul toate scenariile,

• dacă voi citi suficient,

• dacă voi anticipa toate întrebările posibile,

• dacă voi elimina orice urmă de incertitudine,

… atunci rezultatul va fi garantat. Doar că lucrurile nu funcționează astfel și prietenii îmi sunt martori de câte ori de fapt mi-am luat-o în freză cu toate pregătirile mele cu tot, că asta însemna procrastinarea, să nu pot pune stop. Asta ca să nu vă mai spun cât de tare obișnuiau să mă irite oamenii care ziceau chestii de genul “lasă că văd eu pe parcurs”, “mă voi hotărî spontan” sau “relaxează-te, ce ești așa rigidă”. Huh, mă iau căldurile chiar și acum când scriu despre asta. Să nu credeți că am devenit eu brusc fix genul acela de om doar pentru că fac conexiunile astea acum, dar azi aleg situațiile în care mă pregătesc temeinic și învăț să pun pauză și contextele unde voit mă sustrag și las pe alții să se ocupe. De exemplu, nu prea mă mai ocup de organizarea excursiilor în care sunt implicate și alte persoane. Doamne, ce bine e să mai decidă și alții unde mâncăm, cu ce bus ajungem și dacă am luat-o pe unde trebuie. Nașpa când se adeverește că au greșit, dar aia e altă discuție, haha.

Procrastinarea prin prisma perfecționismului nu evită munca în sine

Ci mai degrabă eu evitam posibilitatea de a produce ceva care să nu fie suficient de bun. Mintea mea construia un scenariu în care fiecare imperfecțiune devenea dovada că nu sunt suficient de pregătită sau suficient de capabilă. În acest context, amânarea finalizării unei sarcini devenea paradoxal o strategie de protecție. Atât timp cât încă lucrez, nu există riscul de a greși. Nu există nici produsul finit imperfect care ar fi putut fi criticat de ceilalți. Procrastinarea nu era, așadar, lipsa motivației, ci o încercare inconștientă de a evita disconfortul emoțional asociat posibilului eșec.

Un exemplu care ilustrează foarte bine acest aspect este experiența pe care am avut-o în timp ce pregăteam un training de soft skills. În mod ironic, tema trainingului era chiar managementul timpului, ce să vezi. În mod normal, proiectul ar fi trebuit să fie unul firesc: aveam experiența necesară, literatura de specialitate era deja suficient de bogată, iar structura generală era conturată. Cu toate acestea, săptămânile treceau, iar prezentarea nu era nici cum gata.

Îmi spuneam constant că mai trebuie să citesc încă un articol. Că probabil există o carte mai bună decât cele pe care le consultasem deja. Că undeva, pe internet, sigur se află o cercetare recentă care ar schimba complet modul în care ar trebui construit trainingul. În loc să finalizez materialul, continuam să caut resurse noi, să compar perspective, să adaug bibliografie și să rescriu secțiuni întregi. La suprafață, munceam enorm. În realitate însă, evitam momentul în care trebuia să accept că materialul este suficient de bun pentru a fi livrat. Ce m-a ajutat? Să îi spun asta managerei mele, care a răspuns scurt: bun, până vineri trebuie să mi-l trimiți. Adică, setarea unui deadline final, ceea ce am preluat eu însămi mai departe și mi-l setez acum singură.

Confund deseori progresul cu perfecțiunea

În sensul că “mai are rost să fac asta, dacă oricum nu îmi iese perfect din prima”??? Cum adică “faci puțin câte puțin” și peste x timp deja ești mai bun. Eu vreau un rezultat excelent și îl vreau acum! Ceea ce e foarte aiurea, pentru că această credință m-a ținut în loc și m-a împiedicat să încep anumite lucruri de care azi sunt foarte mândră. Inclusiv acest substack - am stat câteva luni să mă tot gândesc la ce aș posta, dacă ar fi suficient de bun, dar de fapt pentru cine să fie bun?, dar are rost substack sau mai bine o altă platformă? Învăț în continuare să nu aștept momentul în care simt încredere deplină sau că aș fi perfect pregătită, nu se va întâmpla niciodată. Aici m-a ajutat faptul că lucrez într-o companie de IT și sunt parțial Product Owner, lucrez Agile, iar în acest framework, se lucrează pe bucățele (sprinturi). Adică, ne mișcăm din aproape în aproape, măsurăm, verificăm și astfel progresăm. De multe ori, varianta finală a orice, a apărut doar pentru că am avut curajul să accept existența unei prime variante incomplete.

Îmi e teamă că voi avea succes

Sună foarte arogant și fucked up, nu-i așa? Însă în mintea mea, e ceva de genul: succes = responsabilitate. Pentru mine, succesul nu reprezintă punctul final, ci începutul unor noi așteptări. Dacă îmi iese treaba cu book club-ul, va trebui să demonstrez constant că sunt bună la asta și că merit ca oamenii să participe. Dacă public un articol apreciat, următorul va trebui să fie la fel de bun sau chiar mai bun. Creierul meu anticipează această presiune și concluzionează că este mai sigur să rămână într-o zonă cunoscută decât să intre într-un rol cu responsabilități mai mari, adică o creștere permanentă a standardelor.

În plus, mai am gândul ăsta “dacă doar ai fost norocoasă acum?”. Cu alte cuvinte, voi putea repeta performanța? În loc să atribui reușita competențelor proprii, o explic prin: noroc, context favorabil, ajutorul altora. Succesul devine amenințător deoarece există posibilitatea ca ceilalți să descopere că nu sunt atât de bună pe cât cred.

În concluzie, mult am progresat, mult mai am de progresat, dar face o mare diferență să fiu acum conștientă de aceste legături și să le observ în timp real. Dacă mai și reușesc să rup puțin narativa asta și să acționez chiar și puțin diferit, o iau ca pe un mare pas în față :)

Sunt curioasă dacă rezonezi cu ce am prezentat mai sus, cum faci tu față situațiilor și ce ai mai adăuga.

Îți mulțumesc că ai citit până la final, ne auzim la următorul articol :)

Așadar, fără alte introduceri, astăzi vă povestesc despre: o listă de filme pe care le-am simțit până în măduvă; câteva festivaluri sau evenimente interesante; un newsletter despre picturi; unul de unde îmi iau inspirația pentru scris; puținele cărți de dezvoltare personală pe care, într-adevăr, le pot recomanda oricui; câteva albume pe care le pot asculta cap-coadă oricând.

Read more

Sunt genul de om care s-ar uita ore întregi la documentare despre mitologie și care intră în orice sală de cinema cu speranța că va ieși puțin schimbat de ce vede. Îmi place atunci când un film continuă să-mi ruleze prin minte zile întregi și adaug straturi peste straturi de idei. Tocmai de aceea cred că The Odyssey, în viziunea lui Christopher Nolan, este pentru mine mai mult decât o adaptare spectaculoasă a unui poem vechi de aproape 3.000 de ani. În viziunea mea, povestea lui Ulise este și despre zei, monștri și călătorii imposibile, însă e mai mult despre alegeri, greșeli, felul în care viața ne schimbă, chiar și atunci când tot ce ne dorim este să ne întoarcem la un “acasă”. De aceea, ce vei găsi mai departe nu e o recenzie de film, ci mai degrabă câteva lucruri la care The Odyssey m-a făcut să mă gândesc și paralele pe care le observ între lumea scrisă de Homer și cea pe care o trăim azi.

Noi nu (mai) avem ciclopi, sirene sau zei care să ne schimbe destinul dintr-un capriciu, însă îmi dau seama că doar decorul s-a schimbat. Monștrii de astăzi au alte forme și poartă numele anxietății, al presiunii de a reuși, al comparației constante cu ceilalți sau al fricii că nu sunt suficient de bună. Sirenele nu cântă pe mare, ci îmi apar pe ecranul telefonului, promițându-mi succes rapid, validare instantă sau o viață perfectă. Iar atunci când mă împotrivesc, îmi arată tot ce aș fi putut vedea, trăi, simți și nu am făcut-o.

Un prim aspect care îmi este reamintit de povestea lui Ulise este acela este că drumul contează la fel de mult ca destinația. De fapt, uneori chiar mai mult, sau altfel spus, procesul > rezultatul. Ulise este deja un personaj complicat la plecarea din Troia, însă întreaga călătorie spre casă adaugă filă după filă de încercări care îl schimbă. Până ajunge în Ithaca, devine un alt om, cu noi roluri, caracteristici și viziuni. Mi se pare o lecție care se aplică perfect și în viața mea. De multe ori mă concentrez atât de tare pe obiectivul final, încât uit să observ cine devin în timp ce alerg spre el. Asta ca să nu mai spun că uit cu totul să mă opresc, să mă bucur de punctul în care sunt și să realizez că sunt ceva mai aproape de acel “acasă”.

Îmi place și faptul că deduc din lunga călătorie a lui Ulise că nu toate întârzierile sunt eșecuri. Astăzi mi se pare absurd să aștept atât de mult pentru orice, de altfel. Mitul însă îmi arată că unele dintre cele mai importante călătorii din viața mea au avut un ritm pe care nu l-am putut controla în niciun fel, precum procesul personal în terapie. Într-o perioadă în care mi se cere să am răspunsuri rapide și rezultate imediate, povestea lui îmi amintește că unele victorii se construiesc lent, cu pași mici, dar constanți.

O altă idee care mă urmărește este aceea că fiecare alegere are un preț. În mitologia greacă, aproape nimic nu vine fără consecințe. Uneori deciziile bune m-au durut, iar cele impulsive au lăsat urme pentru mult timp. Mi se pare o oglindă frumoasă a vieții mele, zilnic iau decizii care, aparent, par mici, însă în oglinda retrovizoare a anilor, observ cum se cumulează. Ce spun, ce aleg să nu spun, pe cine aleg să păstrez lângă mine, când am curajul să plec sau când aleg să stau și să mai dau o șansă.

Cred că una dintre cele mai frumoase metafore din The Odyssey este însăși ideea de “acasă”. Pentru Ulise, Ithaca e mai mult decât un loc; pe măsură ce povestea înaintează, casa nu mai înseamnă doar ziduri sau un palat, ci oamenii pe care îi iubește și identitatea pe care încearcă să nu o piardă. Pentru mine, asta e o lecție importantă în contextul în care, pe parcursul vieții, schimb orașe, locuri de muncă și chiar țări. Similar, schimb poate persoanele din imediata apropiere și deseori simt cum se pierd părți din identitatea mea. De fapt, este partea din mine la care încerc să mă întorc după ce lumea sau contextul meu s-au schimbat.

Un ultim punct cu care rezonez mult în această poveste: ideea că nimeni nu poate controla totul. Ulise își face planuri, calculează, luptă și încearcă să găsească soluții. Totuși, de multe ori este nevoit să accepte că există lucruri pe care nu le poate schimba. La fel si eu, petrec enorm de mult timp încercând să anticipez viitorul, să mă pregătesc cât mai bine și să evit orice risc major. Dar viața nu funcționează așa, deseori furtuna a apărut fix atunci când credeam că marea este liniștită. Iar singurul lucru pe care îl pot controla este felul în care aleg să traversez valurile.

Abia în ultimele câteva luni am început să citesc clasici și acum înțeleg motivul pentru care marile povești nu îmbătrânesc niciodată. Ele au alte costume, decoruri și limbaje, însă continuă să aducă în lumină aceleași frământări pe care oamenii le au dintotdeauna. Cine sunt cu adevărat? Ce înseamnă să ai o viață bună? Ce sacrific pentru libertate? Cum găsesc sens într-o lume care pare haotică? Ce las în urmă după ce nu voi mai fi?

Sunt curioasă tu cu ce gânduri ai plecat după ce ai văzut filmul. Dă-mi un reply și eu voi citi fiecare răspuns.

Îți mulțumesc că ai citit până la final, ne auzim la următorul articol :)

Dacă ți-a plăcut ce ai citit și îți dorești să mă susții, dă mai departe acest articol sau abonează-te la pagina mea.

Subscribe now